o încercare de definire a mecanismului credinţei

Daca subiectul tau nu se incadreaza la celelalte categorii, posteaza aici!

Moderator: florin

o încercare de definire a mecanismului credinţei

Postby marcusdumitru » Wed Feb 11, 2009 7:03 am

Am încercat să disec mecanismul credinţei pentru a înţelege câteva afirmaţii ale Bibliei de genul
a) "Credinţa este o încredre neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" Evr.11:1
b) "Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu"... Ef 2:8
c) "Neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă" Rom.1:17
d) "Tot aşa şi credinţa, dacă n-are fapte, este moarte în ea însăşi" Iac.2:17

Credinţa este unul din cuvintele cele mai importante în jurul căruia gravitează mesajul lui Dumnezeu. De credinţă depinde mîntuirea. A înţelege ce este şi ce nu este credinţa este deci critic pentru orice om.

Aduc spre desbatere următorul model de înţelegere la care m-am gândit:

din a) rezultă că există o distincţie între credinţa ca "încredere" şi credinţa ca "lucrul nădăjduit" în sine. În limbajul curent creştinesc folosim cuvântul credinţă în ambele sensuri interschimbabil, fără să ne gândim la diferenţă, deşi în subconştient o înţelegem. Este vorba despre credinţă în sensul de funcţie spirituală(mentală) şi credinţă ca obiect al funcţiei.
Pe acest fir aş vrea să comentăm această diferenţă de sens şi cum putem să înţelegem mai precis credinţa ca funcţie, pentru că îmi vine să zic de la început că această funcţie o au toţi oamenii şi nu trebuie indusă din afară, ci doar întrepată şi folosită cu obiectul corect.

În timpul unei conferinţe HeartCry, în timpul predicii mi-a răsărit următoarea definiţie pe care o supun mai jos spre desbatere:

CREDINŢA este o aptitudine mentală (spirituală) cu care dăm valoare de adevăr informaţiilor primite fără filtrul unei validări experimentale. (Validarea experimentală se poate face ulterior sau niciodată)

Probabil că pare prea filozofic-psihologic, cu cuvinte tehnice sau sofisticate. Se poate spune şi mai simplu, pe româneşte:
Credinţa e forma în care luăm un lucru de bun fără să îl fi probat.

Prin definiţia pretenţioasă de mai sus am încercat să redau câteva aspecte importante pe care le înţeleg eu despre credinţă:
1. Fiind o aptitudine mentală, este un proces psihic cu care suntem dotaţi toţi oamenii, indiferent de timp, spaţiu, rasă, religie, etc. O socotesc pe acelaşi raft cu logica raţională, procesarea gramaticală, limbajul sau memoria. Este o funcţie mentală pusă de dumnezeu în duhul omenesc.
2. Informaţiile pe care le receptăm vin din surse diferite: din mediul înconjurător, cele senzoriale, sunt de bază, dar prin acestea vin codificate mesaje de la persoane: sunete, gesturi, culori, mişcări, temperaturi, etc, se transformă în mesaje cuvinte, care sunt baza comunicării interpersonale. Aceste mesaje au valoare morală, valoare de adevăr, ordine de prioritate, etc. Mai există o formă de comunicare, cea spirituală directă, între Dumnezeu şi om, un fel de telepatie, prin care duhul nostru cunoaşte extrasenzorial pe Dumnezeu sau mesajul lui. Iniţial omul este mort faţă de această comunicare, dar prin iniţiativa lui Dumnezeu, prin revelaţie şi iluminare, omul poate începe să comunice şi aşa.
Într-un fel sau altul, omul asimilează informaţie şi exită pentru aceasta două canale de validare: cel senzorial, prin experimentare, şi cel despre care e vorba aici: prin credinţă.
Exemplu experimental: acceptăm că focul arde şi doare doar după ce băgăm mâna în foc, chiar dacă mama ne-a zis "arde!". Nu apelăm la crediţă, ci la senzaţie, pentru a da o valoare de adevăr şi a stabili o relaţie: arde ( focul ) = adevărat.

Exemplu de credinţă verificabilă experimental: Mă sună la telefon soţia şi îmi spune "sunt la piaţă". Accept că e la piaţă fără să ştiu dacă nu cumva defapt e la Mall, pe motivul dezvoltării unei relaţii de încredere reciprocă în care de obicei, ce mi-a spus s-a dovedit adevărat. Sistemul de ponderi tinde să accepte orice afirmaţie de la soţie, pe baza unei istorii de relaţii pozitive. Dar să zicem că nu mă sună soţia, ci vără-miu, cunoscut poznaş care de multe ori mi-a dovedit că n-are cuvânt. Astăzi sunt într-o pasă bună, aşa că îl cred că e la piaţă. Însă peste o săptămână mă întâlnesc cu cineva care îmi confirmă că l-a văzut la piaţă. În felul acesta, iniţial eu accept de bună informaţia că se află la piaţă, dar am şi posibilitatea ca ulterior să verific experimental informaţia.

Exemplu de credinţă ne verificabilă experimental:
Eu nu am ochi să văd sateliţii lui Jupiter. Dar la şcoală mi-a zis profesorul punctele alea care licăre pe cer noaptea ar fi planete şi stele îndepărtate, galaxii şi nebuloase, o lume întreagă neexplorată şi nebănuită. Iau informaţia şi o accept ca adevărată, deşi nu am cum s-o verific. Pot să îmi fac proiect al vieţii să construiesc un aparat prin care să văd planetele de aproape sau să zbor în spaţiu să mă uit eu, să verific dacă e aşa sau nu. Mor înainte să inventez telescopul, şi poate mi-am irosit toată viaţa alergând după nişte năluci pe care le-am considerat reale. Poate că punctele acelea erau doar nişte licurici prinşi în nişte plase de păianjăn la mare înălţime. Dar am crezut că sunt stele pentru că aşa mi-a spus o persoană în care am avut încredere din cauza unei istorii în comun în care am fost educat să-l cred. Într-o zi cineva va putea verifica dacă m-a păcălit sau nu.

Credinţa funcţionează la fel şi pentru informaţii provenite de la persoane cu care nu am o istorie, o experienţă. Dar de obicei, în asemenea cazuri, obişnuim să NU acceptăm de adevărat orice ni se spune. Cei cu o credinţă uşor înduplecabilă de orice necunoscut se numesc naivi şi râdem de ei ca de nişte uşori de păcălit. Dar... aşa sunt iniţial toţi copiii, care te cred şi te acceptă orice le-ai spune. Poate de aceea Domnul Isus a scos în evidenţă credinţa copiiilor.
La acest punct am scos în evidenţă procesul atribuirii de valori de adevăr pentru informaţia primită, pe o bază diferită de experienţă. Această bază e credinţa. Acesta este punctul de plecare a oricărei cosmoviziuni si suportul întregului sistem de valori individual. Prin experienţa trăită, acest sistem de valori dobândit iniţial prin credinţă, se poate întări, şubrezi, schimba, etc.

3. Am văzut instinctiv cum funcţionează filtrul validării experimentale. Pot să verific dacă soţia m-a sunat întradevăr de la piaţă. Mi se spune că pământul e rotund. Vine vremea când i se poate face o poză, să-l văd din spaţiu, sau ajung la matematica şi fizica suficientă, cât să îmi demonstrez singur că pământul e rotund. Este relativ uşor de făcut această validare experimentală în cazul lucrurilor materiale, măsurabile şi aflate la dispoziţia simţurilor noastre materiale.
Însă lucrul acesta e mult mai greu de făcut pentru informaţii legate de lucruri invizibile simţurilor noastre. De exemplu, când ni se spune despre particule sub-atomice, despre câmpul gravitaţional sau electro-magnetic. Dacă aceste lucruri EXISTĂ, e greu să ne pronunţăm într-o formă directă, experimentală, dar le credem adevărate datorită efectelor pe care le au în lumea observabilă. Ne-am format nişte modele TEORETICE mentale despre ce trebuie să însemne aceste noţiuni, şi aşteptăm să ne confirmăm comportamentul modelului teoretic în lumea observabilă. Aşa există modelul mişcării browniene, modelul straturilor cuantice ale electronilor. Dacă previziunile (aşteptările) noastre cu privire la aceste modele funcţionează atunci considerăm modelul CORECT, deşi încă nu am reuşit să îl trecem de la stadiul de model teoretic la obiect real.
În lumea religiei însă, lucrurile se complică şi mai tare ca în universul fizic (material sau de câmp). Aici umblăm cu idei şi noţiuni care se ridică dincolo de fizic, în metafizic, şi nu ne mai ajung mijloacele experimentale. Teismul filozofic crează de exemplu un model al divinităţii pe baza argumentelor logice, teoriei cauzalităţilor, etc, din lumea experimentală materială. Alte religii imaginează pe alte căi metafizicul, şi apoi interpretează lumea reală în acord cu modelul (hinduismul). În religiile păgâne, în animism, se amestecă cele două extreme.
Un om născut într-o anumită cosmoviziune, într-o anumită religie, poate trăi întreaga viaţă fără să îşi dea seama că modelul lui nu corespunde cu realitatea, deoarece realitate este deja interpretată prin acea lentilă. Însă există şi oameni care refuză cosmoviziunea în care au fost formaţi şi caută noi răsunsuri, migrează către noi religii, care să corespundă mai bine cu realitatea simţită de ei.

La nivel uman, fără intervenţia revelaţiei divine, interpretarea metafizicului, credinţa în ceva de dincolo de lume, devine un cerc închis, o imposibilitate logică. Mecanismul credinţei se prăbuşeşte obosit în mijlocul ideilor contradictorii care circulă. Unii se agaţă de prima idee religioasă şi rămân la ea. Alţii le schimbă mereu. Alţii refuză să accepte orice idee, şi fac din asta o religie... agnosticismul. Alţii acceptă orice idei, oricât de contradictorii, şi formează o religie relativistă de tip New Age. În felul acesta, înnăbuşă adevărul, şi refuză şi ceea ce este sub ochii lor clar: realitatea materială pe care ajung să o nege.

În felul acesta arăt mulţimea de utilizări care le putem da acestui mecanism numic CREDINŢĂ. Are o plajă largă de aplicaţii: de la prima dată când mama ne zice: nu băga în gură, e otravă!, şi până la cele mai preocupante idei metafizice despre dumnezeire.

Credinţa devine în sfârşit cea mai utilă atunci când vine revelaţia, când Dumnezeu coboară şi vorbeşte, şi putem auzi de la martorul adevărat şi credincios tot ce este real şi corect. Şi când aceasta e însoţită de multe semne şi mărturii ale veridicităţii, devine marea noastră eliberare. În sfârşit funcţia credinţei îşi găseşte obiectul căutat şi potrivit: Cuvântul şi Persoana Dumnezeului triunic.

Acum vreau să scot în evidenţă că acest mecanism al credinţei are mai multe niveluri la care validează informaţia şi dă permis pentru asimilare la diferite niveluri. Eu nu mă refer aici la simpla acomodare mentală a unui adevăr, dar care nu are implicaţii practice în viaţă. Nu este acea acceptare "intelectuală" despre care spun. Ci aceste adevăruri devin importante şi ne transformă comportamentul. Ne bazăm viaţa pe ele şi devin sensul şi motivaţia în viaţa noastră. Ne modelăm viaţa întreagă, şi reacţionăm la stimuli (alte informaţii care vin) în funcţie de această bază iniţială numită cosmoviziune, şi care o acceptăm asimilată în general prin credinţă. Pentru atei de exemplu, ei cred în experienţă senzorială, în naturalism, în "ştiinţă", în evoluţie. Îşi formează un sistem de valori, ne demonstrabil, dar în care au totală încredere... prin credinţa în el. Pentru ei, este conform realităţii de pe teren. Dar este tot un argument ciclic, ca în orice altă religie sau cosmoviziune metafizică.
Creştinismul diferă de acestea prin faptul că toate argumentele sunt armonioase, indiferent de unde se pleacă: de la teism filozofic, de la revelaţia biblică, sau de la observarea naturii. Argumentul nu devine ciclic, ci universal pentru că nu exclude nici o faţetă a posibilelor realităţi. Orice nouă informaţie îşi găseşte locul în model fără mari bătăi de cap.

Mă opresc aici cu întrebarea: are sens ceea ce spun? Se poate pleca de la definiţia mea dată credinţei, pentru o discuţie ulterioară despre cum "ajungem" la credinţă sau cum ajutăm pe alţii să creadă (dacă se poate asta)?
Marcus Dumitru
User avatar
marcusdumitru
utilizator activ
utilizator activ
 
Posts: 306
Joined: Fri Nov 10, 2006 1:26 pm
Location: Peru

Re: o încercare de definire a mecanismului credinţei

Postby Sergiu » Thu Mar 05, 2009 9:27 pm

Frate Marcus interesant punct de vedere asupra credintei.

Si eu sunt deacord cu acea definitie a lui HeartCry.

Sper sa am timp sa ma gandesc sa raspund si la ultimile intrebari mai pe larg dar asa pe scurt ce ai spus are sens, nu stiu cum se poate ajunge la credinta... nu stiu cum sa inducem in alte persoane credinta (oare a reusit cineva acest lucru??? eu personal cred ca nu).
User avatar
Sergiu
utilizator activ
utilizator activ
 
Posts: 280
Joined: Tue Nov 21, 2006 10:21 pm

Re: o încercare de definire a mecanismului credinţei

Postby Corneliu » Tue Mar 10, 2009 7:46 am

Procesarea “credinţei” unui om născut din nou, diferă net de cea a unui om neregenerat.
Chiar şi cea a unui creştin duhovnicesc diferă consistent de cea a unuia firesc.
Unele componente ale credinţei apar brusc, altele se formează lent .., iar “încrederea” participă cu ponderi diferite (funcţie de proces)

Apoi trebuie văzut ce-nseamnă o credinţă mică, mare, puţină, tare, etc.
Care-i partea ce-o primim ca “darul lui Dumnezeu”, şi care-i partea de care 'răspundem' noi?!

Ca să fie şi “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite…”, credinţa aceea nu-i chiar la-nceput de drum…

Sunt o serie de versete din Cuvînt la care apare în româneşte cuvântul “credinţa”, dar el se referă de fapt la învăţătura apostolilor. Atenţie mărită!

Corneliu
Corneliu
utilizator foarte activ
utilizator foarte activ
 
Posts: 1011
Joined: Sat Nov 25, 2006 7:10 pm
Location: N. Am


Return to Alte discutii si intrebari

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron